Un foc launtric ma macina. Scanteia urca spre cerul instelat. Nu-i nimeni in noapte, sa o prinda in pumn. Se stinge, nefericita. O alta scanteie se inalta, nestiutoare. Pe ea reusesc sa o zaresc la timp. Intind mana, dar scanteia urca tot mai sus si-i tot mai palida. O ating cu un varf de deget si ma arde. Mana mea rece stinge rapid focul ce o calauzea spre inalt. Lacrimez nevazut in bezna unui colt de galaxie.
Observ o a treia scanteie, mai inceata. Alerg dupa ea si o prind chiar cand se pregateste sa paraseasca planeta. Imi incalzeste pumnul. Focul launtric roade mai tare acum. Scanteia ma lumineaza. Formeaza imagini pe care eu trebuie doar sa le echivalez in cuvinte. Si scriu... Dar ceea ce mana-mi tasteaza nu seamana cu ceea ce scanteia mi-a aratat. Ma abat de la subiect, ma poticnesc, ma las purtata de ganduri prin povesti cu cavaleri si domnite.
Scanteia, trista, se stinge in pumn. Se stinge focul launtric, acoperit de uitare. Stelele se sting si ele, una cate una. Intreaga fire e suparata ca nu am respectat imaginile aparute pe firmament. Tristetea ma impresoara si pe mine. Ce mi-a venit sa scriu despre cavaleri cu inima de cremene si despre domnite tradatoare? Nu asta a fost ideea de la care am pornit. De ce m-am abatut de la subiectul fierbinte ce clipea deasupra firii?
urmează drumul scânteilor
RăspundețiȘtergere