Craimont.ro

Planuiam in urma cu 2-3 ani sa plec intr-o expeditie "de femei", dupa cum imi placea sa ii spun in gand, o expeditie pe care multa lumea o face, mai ales in ultimii ani. Dintre cei care ma citesc de mult timp, sunt persoane care sigur isi vor aminti de perioada in care scriam des pe blog despre faptul ca voiam sa ajung la Santiago de Compostela. Ei bine, astazi ma bucur ca nu am reusit sa plec inca. Imi dau seama ca pe atunci nu eram pregatita nici fizic, nici psihic, nici material pentru un drum parcurs pe jos din Romania si pana in Spania. In primul rand plecam spre un loc care pe mine nu ma interesa si cu o persoana care, oricat m-ar fi facut acasa sa rad, imi era aproape straina, deci nu ma puteam baza in totalitate pe ea. Mai era si faptul ca pe atunci nu aveam nici bani pentru a-mi cumpara o pereche de bocanci buni, cum sunt cei de pe site-ul craimont.ro sau un rucsac in care sa imi ascund doua tricouri si un trening. As fi plecat ca un caine surd la vanatoare, numai cu o dorinta uriasa de a merge mult prin lume, de a cunoaste oameni noi si de a le afla povestile de viata. Ar fi fost un esec inca din start. 

Nu era vorba despre o drumetie oarecare, ci despre un drum lung. Poate nu foarte greu din punct de vedere fizic, dar cu siguranta obositor, stresant, periculos. Pe atunci s-a discutat mult despre faptul ca doua nebune femei vor sa plece in pelerinaj, in vreme ce sotii lor raman acasa, Fara prea multi bani in buzunar, fara sa cunoastem limba tarii spre care mergeam, fara sa ne cunoastem prea bine intre noi, fara nimic concret, de fapt. In sinea mea vedeam totul ca pe o plimbare care s-ar fi prelungit pe parcursul a aproape doua luni. Ma imaginam uneori cu un mic rucsac in spate, cu un aparat de fotografiat in mana, cu o bentita colorata pe frunte, cu niste adidasi de culoare rosie in picioare, mergand voioasa la pas alaturi de alte sute de nebuni, fiecare impins de la spate de propriile sale motive. In vreme ce mai toti aleg sa mearga la Santiago de Compotela pentru a face un pelerinaj religios sau pentru autocunoastere si regasire, pe mine ma impingea de la spate gandul ca pe acest drum voi cunoaste oameni noi, oameni cu povesti de viata impresionante, ca voi putea face blogging altfel, postand seara de seara fotografii si impresii de peste zi, in vreme ce in tolba secreta as fi adunat comori de cuvinte pe care sa le astern intr-o viitoare carte. 

Ma bucur ca nu am facut-o. Nu aveam nici o legatura cu pelerinajul religios. Nu imi dadeam seama ca un asemenea traseu nu poate fi strabatut in graba fara bocanci buni in picioare, fara bani in buzunar si fara diverse piese care sa insumeze un echipament serios pentru drumetii grele. Caci greu era ceea ce voiam sa fac. Nu poti aduna povesti in vreme ce mergi pe drumuri prafuite, transpirat, aproape alergand de la un popas la altul. In asemenea conditii nimeni nu e dispus sa stea la taclale si sa isi povesteasca durerile, mai ales unor persoane necunoscute. Ar fi fost o mare greseala. In minte inca mai am gandul de a strabate macar o parte din lume la pas, insa vreau sa o fac  cu cap, in conditiile impuse de mine, nu de aparenti prieteni sau de niste legi nescrise ale pelerinajului religios. O voi face cand voi considera ca sunt pregatita fizic, psihic, material. Imi voi alege propriul traseu. Il voi strabate la pas, echipata cu incaltaminte si imbracaminte de la craimont.ro. Voi discuta pe indelete cu oamenii intalniti in cale, insa ii voi alege eu pe cei care mi se vor parea interesanti, nu pe cei care imi vor iesi intamplator in drum. O voi face. E o promisiune pe care mi-o fac mie.